Educația creativă și oportunităţile pentru autoînvăţare

   Sensul curent al creativităţii la elevi este acela de potenţial creativ, de factori sau capacităţi aptitudinale predictive pentru performanţele de mai târziu. Este vorba de capacitatea elevului de a acţiona independent, atât pe plan mintal cât şi pe plan practic, ca o premisă şi un prim pas pe calea obţinerii unor produse, în care independenţa actului să garanteze originalitatea soluţiei.

     Creativitatea copilului este diferită de creativitatea autentică pe care o întâlnim la adult, în sensul că produsul activităţii sale „creatoare “nu este un nou şi valoros din punct de vedere social. El este însă nou pentru copil, beneficiază de atributul originalităţii şi este realizat în mod independent. Plecând de la conceptul că orice persoană normală este capabilă de creativitate într-un anumit domeniu, la un anumit moment, Teresa Amabile, propune un model „componenţial “al creativităţii: creativitatea unui copil într-un anumit domeniu depinde de trei factori – deprinderi specifice domeniului, gândirea creativă şi deprinderile de lucru, precum şi motivaţia intrinsecă.

    Profesorul creativ, asigură climatul favorabil pentru exprimarea ideilor proprii, creează oportunităţi pentru autoînvăţare, încurajează gândirea divergentă. Aceasta înseamnă că el stimulează pe elevi să caute noi conexiuni între fenomene, să imagineze noi soluţii pentru probleme care se rezolvă în manieră rutinieră, să asocieze imagini şi idei, să formuleze ipoteze îndrăzneţe, neuzuale, să emită idei şi să dezvolte ideile altora. Profesorul creativ stăpâneşte arta de a pune întrebări. Profesorii creativi determină dezvoltarea creativităţii elevilor. Explicaţia ar putea fi transferul setului de valori propice creativităţii de la profesori la elevi, fenomen urmat de automodelarea copilului în funcţie de atitudinile şi convingerile interiorizate.

     Instrumentarul profesorului, înţelegând prin acesta ansamblul de metode şi procede didactice pe care le utilizează în procesul de predare-învăţare, are un rol deosebit de important în realizarea învăţării creative. Există o multitudine de mijloace prin care se stimulează şi se dezvoltă în cadrul şcolii creativitatea şcolarului mic: ghicitori, jocuri de isteţime şi perspicacitate, construcţii de probleme, jocuri pentru căutarea de cuvinte care încep sau se sfârşesc cu o anumită literă/silabă, alcătuirea de propoziţii, jocuri de echipă, activităţi practice.

    Evaluarea, în accepţiunea sa tradiţională, de control şi de măsură a învăţării, a „terorizat “generaţii de elevi, le-a înnăbuşit spontaneitatea şi creativitatea şi le-a încurajat conformismul, singurul în măsură să garanteze conformarea la standarde şi baremuri. A avut în mod evident efecte nefaste asupra creativităţii. Pentru a stimula învăţarea creativă, evaluarea trebuie nuanţată, trebuie să devină o resursă care să favorizeze dezvoltarea instrumentelor intelectuale de autoevaluare, acesta fiind rolul evaluării formative. De asemenea, metodele alternative de evaluare (portofoliul, proiectul etc.) solicită din partea elevilor o activitate independentă de explorare, de articulare a informaţiilor, de construcţie personalizată. Nu sunt de neglijat nici formele de evaluare neconvenţională, de exemplu prin intermediul metaforei, analogiei sau dramatizării, care permit transgresarea cunoştinţelor şi orientarea dinspre aparenţă către esenţa fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele.

     Formarea şi dezvoltarea capacităţilor de comunicare verbală se află în strânsă legătură cu formarea şi dezvoltarea capacităţilor de creaţie. Limba, produs complex al dezvoltării istorice şi sociale a speciei umane, care evoluează şi se îmbogăţeşte odată cu aceasta, rămâne nu numai cel mai folosit, dar şi cel mai important mijloc de comunicare şi de creaţie, principalul instrument al gândirii umane. De aceea este necesar ca în studiul integrat al limbii române în şcoală să-şi găsească loc şi exerciţii exprese pentru dezvoltarea creativităţii verbale la elevi, paralel cu demersurile tradiţionale pentru învăţarea teoretică a ştiinţei despre limbă sau pentru însuşirea aspectului normal al limbii.

     Activitatea creatoare reprezintă într-o mare măsură multe abilităţi învăţate anterior. În majoritatea cazurilor de intervenţie în vederea stimulării creativităţii, este evidentă componenta imaginativă.

    Aplicarea în practica şcolară a unui sistem informaţional integrat, subordonat unor scopuri bine precizate şi operaţionalizate, „impune elaborarea unei tenologii didactice, care să vizeze atât restructurarea cât şi reorganizarea modului de învăţare, a metodelor şi mijloacelor de învăţare, cât şi a formelor de organizare adecvate învăţământului integrat.

Interdisciplinaritatea, apare sub aspect practic din necesitatea depăşirii limitelor create de cunoaştere, care a generat graniţe artificiale între diferite domenii ale ei. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritatea constă în faptul că ne oferă o imagine integrală a lucrurilor care sunt analizate. Interdisciplinaritatea constituie unul dintre cele mai actuale principii metodologice ale învăţământului, care condiţionează soluţionarea adecvată a problemelor cunoaşterii şi aplicării rezultatelor în praxisul social.

     Interdisciplinaritatea are mai multe avantaje: asigură un anumit grad de integrare între diferite domenii de cunoaştere, permite schimburi de ordin conceptual şi metodologic, precum şi utilizarea unui limbaj comun. Evident se are în vedere „calitatea interdisciplinarităţii de a fi operaţională, realizându-se cu adevărat numai prin spiritul de echipă, având nevoie de diversitate şi coordonare.”

     În raport cu conţinutul şi cu obiectivele pedagogice cadrul didactic stabileşte tipul şi structura lecţiei, strategiile de predare-învăţare, metodele şi procedeele de învăţământ, formele de activitate cu elevii (frontală, pe grupe, individuală, combinată), precum şi instrumentele de evaluare de deprinderi şi de creativitate, întrebări pentru fixarea cunoştinţelor, lucrări de control, fişe de evaluare, experienţe didactice, rezolvări de exerciţii şi probleme.

    Transferul cunoştinţelor presupune circulaţia informaţiilor, fixarea lor dintr-un domeniu sau altul, extinderea câmpului de aplicare a celor învăţate iniţial spre alte domenii adecvate. De exemplu la citire, numeroase cunoştinţe rezultate din analiza unor texte cu conţinut istoric pot fi utilizate în procesul formulării unor reprezentări, noţiuni şi teze istorice fundamentale. De asemenea, cunoştinţele de gramatică îşi pot găsi transfer, deci câmp de aplicare, în practica exprimării corecte.

     În învăţământ, interdisciplinaritatea implică stabilirea şi exploatarea unor conexiuni între limbaje explicative sau operaţii, în scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de învăţământ clasice.

Bibliografie

  1. Ionescu, Miron, Instrucţie şi educaţie, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
  2. Stoica, A. „Creativitatea elevilor – Posibilităţi de cunoaştere şi educare “, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983., p. 6
Ivan Loredana

Ivan Loredana

Profesor Limba și literatura română la Liceul Tehnologic ,,Anghel Saligny”, Ploieşti, gradul I, licențiată în teologie-litere, drept și psihologie, absolventă a două programe de masterat, autor a numeroase articole și studii de specialitate și a două cărți psihopedagogie

Scroll to Top
Scroll to Top
  • 0 Facebook
  • Email
  • Imprimă
  • Copiază legătura
Copy link