Timpul este comparație între mișcări!

    La origini timpul este o conventie, un indicator al evolutiei naturii. Un navigator poate decide sa faca o calatorie pe mare in luna cutare si nu in alta luna evitand furtunile sau profitand de niste curenti mai buni folosindu-se de timpul precis al calendarului sau de cel natural al anotimprilor. Perioada de imperechere la animale depinde si ea de posibilitatile de maxima fertilitate a mediului. Cineva isi poate da intalnire cu prietenii la o anumita ora si aici iarasi intervin factori personali sau impersonali. Toate acestea depind de banala miscare de rotatie si revolutie a pamantului. Modul in care lumina si energia solara, caldura ajunge pe Pamant este decisiv in definirea si utilizarea timpului. De acestea depinde agitatia marii, abundenta naturii si nevoia omului de a fragmenta evolutia lumii in durata.
Soarele, asa cum se vede pe cer a fost primul indiciu al timpului; soarele la rasarit, la pranz, la asfintit iata trei ipostaze ale rotirii Pamantului. La fel se poate spune si despre inclinatia axei sale de-a lugul miscarii in jurul soarelui care genereaza anotimpurile. Pana cand s-a inventat un alt tip de miscare la care sa se raporteze miscarea Pamantului ceasurile vechi se foloseau de soare. Derivarea timpului din senzatia ca soarele se misca a condus la preluarea asupra sa a pacatelor teoriei soarelui mobil.
       „Timpul reversibil” este apogeul acestei conceptii. Asa cum soarele se reintoarce dimineata, dar, mai ales, asa cum amintirile pot fi evocate, la fel se crede si despre timp, anume ca este reversibil, ca curge. Zona sensibila a acestui subiect este aceea ca omul moare, iar ideea aceasta ii produce o puternica indispozitie. Timpul devine dintr-o data, din compararea unei miscari neunitare sau neoficiale cu una standard, un element de viata si de moarte. Una este sa spui ca niste oameni se intalnesc la data x si ora y in loc sa spui mai complicat ca ei se intalnesc dupa un numar z de rotatii ale Pamantului in jurul soarelui, si alta este sa spui ca acest proces este reversibil asemenea unui film.
     Timpul nu este insa reversibil tocmai pentru ca el este o masura, o comparatie intre miscari, o referire la o aume miscare constanta. Nesiguranta noastra relativa la timp este atat de mare si subiectiva incat chiar criteriul constantei miscarii nu exista decat relativ la niste miscari din natura cosiderate constante: de exemplu constanta vitezei pamantului pe orbita sa, sau a lunii pe a ei, sau a ceasului biologic al organismului. Insa pentru cei ce calatoresc cu avioul pe distante lungi acest timp biologic isi arata inconstanta. Caci, asemenea oricarei perceptii, si timpul este dat de criteriul operabilitatii potentiale, al pragmatismului proximitatii senzoriale care sta la baza formarii organelor de perceptie. Atunci cand se vorbeste insa despre un timp extraterestru relativ la universul intreg se face o extindere nepermisa a functiei perceptiei insasi.

Timpul este comparație între mișcări!

     A raporta miscarile universului la cea a Pamantului (ceea ce este de fapt timpul) este o eroare epstemologica ce ar trebui doar sa amuze. Cand se vorbeste de „ani lumina” pentru a estima anumite distante dintre corpurile ceresti lucrurile par absurde. Mai intai, lumina insasi, ca orice element ce are viteza, poate sa treaca prin medii care sa-i micsoreze viteza si astfel distantele parcurse de ea „in acelasi timp” sa difere. Apoi insasi miscarea Pamantului la care ne raportam poate sa nu fie constanta. In fond nu au trecut nici macar 1000 de ani de cand s-a modificat calendarul pentru a „ajusta” timpul scris la cel „real”, deci experienta aceasta este minima. Si atunci, a raporta evolutia universului la miscarile Pamantului este o adevarata masurare a marii cu degetul. Astronomii recunosc faptul ca soarele a fost o stea mai mare si ca el se micsoreaza continuu, deci este firesc ca si forta lui de atractie sa se micsoreze si astfel este foarte probabil ca miscarea Pamantului sa fie si ea diferita.
    Problema proiectiei subiective a timpului asupra universului este o pacoste epistemologica. Este la fel cum cineva ar dori sa aduca in Europa cartoful din America fara sa ia de acolo si gandacul de Colorado. Kant spunea ca spatiul si timpul sunt conditii subiective ale perceptiei insa accepta o realtate externa a timpului ca „lucru in sine” la fel cum el vedea si spatiul. Eu cred ca, spre deosebire de spatiu, care este realitatea vidului in care se desfasoara obiectele, timpul este o abstractizare pur umana a realitatii evolutiei naturii si universului. Nu spun ca nu exista timp si ca lucrurile nu evolueaza dupa cum nici Kant nu a avut aceasta intentie. Eu spun doar ca e gresit sa acorzi realitate acestei comparari a evolutiei unui sistem cu evolutia unui alt sistem, in cazul de fata miscarea pamantului sau viteza luminii. Evolutia celor doua sisteme exista independent una de cealalta. Daca influentezi pe una dintre ele asta nu inseamna ca o influentezi si pe cealalta. Doar mintea noastra face aceasta echivalenta la fel cum mintea primitivului face echivlente magiciste.
In acest caz timpul face parte din functia organica a gandirii. Dar cum conceptele gandirii sunt date de sinteza datelor empirice, si conceperea universului este una limitata de domeniul de aplicabilitate a analizatorilor perceptivi insisi. Acestia nu au o geneza formata prin adaptarea la realitatea universului ca tot ci numai la ograda proprie de pe Pamant. Chiar si estimarile sutelor de milioane de asazisi ani de istorie geologica pe baza analizei carbonice sunt doar speculatii imposibil de confirmat empiric deoarece nu sunt verificabile. Eestimarile facute astfel sunt doar speculatii insuficient argumentate si dovedite sub raport epistemologic.
   Pentru fizica timpul este un postulat, o premiza care se ia ca atare, o substata promordiala din care se deduce conceptul de viteza v= d/t atunci cand viteza este constanta. Utilitatea unei astfel de formule este evidenta in viata de zi cu zi, dar, ca majoritaea formulelor matematice, si aceasta are viciul de a fi tautologica ceea ce ridica mari semne de intrebare. In acest caz timpul este si el tot o viteza, una standard acceptata conventional. Astfel ca celebra formula de mai sus echivaleaza viteza standard a timpului tot prin viteza cea a „vitezei constante”.

Timp biologic
   Poate exista timp biologic care, in ceea ce priveste omul, sa fie perceput ca foarte lent in copilarie si ca foarte rapid la maturitate. Insa omul imagineaza un timp metafizico-cosmic ce pare sa fie impietrit. Exista cate un timp al plantelor, al preotilor si al pilotilor de formula 1 pentru fiecare. Fara astfel de miscare nu inseamna nimic in sine. Timpul biologic al copiilor care asteapta sa creasca si sa se bucure de viata adulta poate fi comparat cu cel al detinutilor care asteapta terminarea pedepsei. Functiile organice care dau obiectul timpului biologic sunt nesatisfacute aici iar nevoia de noutate si schimbare dau senzatia de timp impietrit daca nu se satisfac. Timpul este viata cu felul ei de a fi. Microorganismele care ataca organismul mai mare pana il imbatranesc si il rapun sunt parte ale timpului nostru. Imbatranirea este o epuizare a organismului in relatia sa cu mediul extern. Microrganismele, acizii si tot felul de substante ce reactioneaza unele cu altele sunt elemente ale permanentei transformari a naturii, a mobilitatii sale. Chiar si daca s-ar datora unei cauze exclusiv interne, ceva ce ar semana cu Thanatos-ul lui Freud (asemeea unei greve ce dicteaza o astfel de distrugeri interne) tot nu s-ar putea spune ca o entitate misterioasa, timpul, ar face acest lucru.
      Astfel ca presupusa suspendare a timpului la viteza de 300 000 km/s asa cum se sustine de fizica azi s-ar putea sustine in parte doar prin izolarea fata de aceste interactiuni cu natura terestra. Fireste ca aici trebuie luate in calcul si lipsa de activitate si sentimentul depresiv al izolarii care pot actiona mai rau asupra orgaismului. Ideea cum ca timpul ar ramane pe loc este una prin care strabate teoria primitiva a persistentei sufletului. Si nu numai ca religiile moderne umplu golul istoriei si al mortii cu persistenta sufletului, dar chiar stiinta moderna se arata atinsa de acest interes al sufletului. De aceea unii comentatori ai teoriei relativitatii chiar au sustinut ca la viteze de peste 300 000 km/s timpul ar lua-o inapoi. Iata in ce mod un interes psihic profund poate decide un argument.
     In concluzie se poate spune ca exista o anumita nevoie de timp pe care omul o proiecteaza in afara lui. Exista un timp cald, uman, cel al varstei omului sau poporului, care se masoara in zeci si sute de ani, si un timp rece al speciilor si materiei organice si anorganice care se masoara ipotetic in milioane si miliarde de presupusi astfel de ani. Caci timpul cald este generatorul celui rece la nivelul ideatic. Omul fantasmeaza cu niste numere care blocheaza judecarea stiintifica dand frau liber imaginatiei. In miliardele de ani se sadesc visele si fantasmele jucause ale omului intr-o nevoie de persistare a aperceptiei. Prin jonglarea cu aceste cifre deprimante omul modernmai intai se razboieste cu gandirea traditionala religioasa, iar apoi o confirma. Se razboieste cu ea petru ca ii contrazice teoria despre inceputurile lumii (aproximativ 5000 ien. dupa crestinism) si o confirma pentru ca accepta ideea persistentei timpului, a timpului care curge nu se stie de unde si pana cand. Si totusi acest timp rece nu mai are nici un corespondent in vreun fenomen real. Presupusul inceput al lumii, asa-numitul „big-bang” este si el tot o astfel de fantasma ; caci daca timpul este de fapt comparare intre miscari, atunci cum ar putea exista el si, prin urmare, miscarea in afara lumii inca presupusa nenascuta? Bing bang este mai curand un big bug… Timpul rece (prin ceea ce se vrea el sa fie) ne ramane inaccesibil ca Luceafarul lui Eminescu muritorilor. El este un inlocuitor pentru o realitate pe care nu o intelegem, cea a universului cosmic cu trecutul sau.
    Raceala acestui univers care nu ne lasa sa ii intelegem tainele ne face sa ii concepem un timp rece in care sa il imbracam prin care sa il imaginam macar. Ne chircim umiliti in fata miliardelor de ani pe care ii presupunem ca ii are dar pe de alta parte ne dam o iluzorie sansa de a-l concepe si de a-l atinge macar cu forta spiritului prin aceasta proiectie a timpului asupra lui…

Luca Mary Claudia

Luca Mary Claudia

Profesor învățământ primar la Școala Gimnazială Nr.2 Piatra Neamț, master în Managementul Resurselor Umane FEEA IASI, autor auxiliare pentru preșcolari și școlari

Scroll to Top
Copy link