Strada cu Magnolii de Nika Simion

       Pe Strada cu Magnolii, în depărtată ţară, peste şapte mări şi şapte ţări, trăia un băiat de 12 ani pe nume Cristinel. Cu ochii mari albaştri, privea ţintă la primele raze timide ale soarelui de primăvară care se arătau printre nori. Inima îi tresărea de bucurie. Ţinea stâns în mână cutia roşie ce conţinea cadoul primit de Crăciun. Era o zi obişnuită de aprilie ce nu anunţa nimic deosebit.
    -În sfârşit! Soarele! Astăzi am să ies afară! Voi încerca mica mea dronă!, îşi spuse în gând
fericit. Mama nu mă lasă niciodată să mă joc cu ea în casă!…, contiună trist. Are şi ea dreptate! Pot strica pereţii!… Dar nu mai conteză….Astăzi e ziua ce mare!
Cristinel privea soarele în zare cu ochii măriţi. Un fluture mare şi alb trecu prin faţa ochilor săi. Începu a-l urmări cu privirea până se aşeză pe crenguţa scorţoasă a unei tufe de magnolii. Îşi etala aripile fine în razele soarelui. Nu dură mult, căci soarele se întristă şi acoperi cerul cu repeziciune. Peste tot întuneric! Un vânt puternic şi rece alungă bucuria din sufletul băiatului. Vântul fioros prăbuşea la pământ tot ce prindea în cale, rotindu-se precum o tornadă.
    -O, nu! Fluturele!….strigă Cristinel.
Cercetându-l, constată că nu căzuse fluturele, ci un boboc alb de magnolie.
    -Sărăcuţul! Nu ne va mai arăta frumuseţea! Nu va mai înflori! Nu va mai fi niciodată o
floare frumoasă!, rosti cu sufletul trist.
Văzând întunericul ce se aşternu peste toată Strada cu Magnolii, aruncă pachetul şi se trânti pe podea, căzând într-un plâns ameţitor. Din norii negri ieşi un monstru imens cu două capete şi aripi de fluture alb. Prin antenele sale lungi şi largi scotea flăcări şi pârlea tot ce prindea în cale.
    -Din momentul acesta Strada cu Magnolii îmi aparţine! Numai eu mă voi bucura de
frumuseţea florilor!, rosti puternic monstrul, începând a construi un gard înalt.
Cât ai bate din palme, gardul se înălţă până la cer. Puse de strajă dragoni înaripaţi, iar magnoliile fură legate cu cătuşe colorate, fiecare după culoarea florii.
Cristinel, văzând îndrăzneala monstrului, scoase drona din cutie, o asamblă şi strigă de la ferestră:
     -Trebuie să te baţi întâi cu mine! E locul meu de joacă! E strada tuturor! Toti trebuie să ne
bucurăm de frumuseţea magnoliilor colorate!
    -Ha! Ha! Ha!, se rostogoli monstru, bătând din picioare şi murind de râs. Esti doar un
copilaş!, adăugă distrat. E suficient un bobârnac pentru a te doborî! Ha! Ha! Ha! Cine îndrăzneşte să mă ameninţe! Ha! Ha! Ha!
     -Da! Sunt doar un copilaş! Dar eu nu sunt singur! Am drona mea!, adăugă încălecând pe
aceasta. După el!, rosti mângâindu-şi dorna.
    -Ha! Ha! Ha! Hi! Hi! Hi! Serios! Cât mă distrez cu voi! Am să vă prăjesc!, ameninţă
scoţând flacări prin antene.
Cristinel urcă ca un fulger până în înaltul cerului şi ateriză în mijlocul străzii. Din toate laturile, dragonii fioroşi ţineau în mâini suliţi şi prin vârful cozilor împrăştiau aburi înecăcioşi. Pentru a reuşi să vadă, Cristinel aruncă praf magic din rezervorul dronei, iar aburii se risipiră. Luă cozile dragonilor şi le împleti, astfel încât să nu mai poată mişca. Pânzele groase de păianjen pe care le ţesu monstrul, le tăie cu elicea ascuţită şi pe dată se strânseră ghem. Magnoliile, ce fură încătuşate una câte una, fură slobozite cu ajutorul cheii de la apartament, rotind de trei ori în lacătul încins.
    -După mine, frumoasele mele magnolii!, strigă hotărât băiatul spre florile îmbobocite.
    -Acum să te văd!, continuă, întorcându-se către monstru. Piticule! Îţi recomand să te
întorci în negrul cer! Pleacă la casa ta! Ai trei minute să-ţi aduni tovarăşii şi să pleci!
    -Nici nu mă gândesc! Dacă încerci să mă opreşti, te voi distruge pe tine şi pe toţi cei ce
îndrăznesc să mi se împotrivească!
     -Nu vei reuşi! Am o armată alături de mine! Toate magnoliile sunt de partea mea!,
contiună băiatul, scoţând praştia din buzunar, aşezând în vărf bobocul căzut odinioară .
     -Vrei să ma dobori cu praştia şi cu un boboc de magnolie aproape ofilit? Te crezi David?
Sunt mai puternic decât Goliat!, sări monstrul zguduind Pământul.
Magnoliile îl înconjurară şi începură a-l gâdila peste tot. Monstrul se prăbuşi la pământ într-un râs puternic, fără să se poată stăpâni.
    -Stai! Stai! Nu mai pot de râs! Mooorrr deeee râââsss!
   -Pleacă!
   -Nuuuu!, răspunse râzând.
Fără să stea pe gânduri, Cristinel încurajă bobocul căzut, trase cu praştia şi îl lovi drept în gură.Trei dinţi din faţă săriră în toate părţile. Limba lungă şi ascuţită îi atârna prin golul creat.
   -Îssi rup urechile! M-ai lăssat fără dinssi! Se voi fasse acum? Cum te voi mânca?, rosti
monstrul trântindu-se la pământ plângând de durere. Aaaaaa! Aaaaaa! Se durere! Dinsii mei! Sine mă duse la dentist!
-Pentru ultima dată îţi ordon să te duci acasă! Mama ta te va duce la dentist! Dar ţine
minte, dinţii cei noi nu vor fi buni ca să mai mănânci pe cineva.
    -Nu! Nu mă duc! Mama mă va pedepsi pentlu că v-am necăzsit!
-Nu vrei? Atunci am să te prăjesc eu! Te voi prăji cu razele soarelui!, răspunse trăgând
soarele după el, legat de o funie.
-Nuuuuu! Assteaptă! Assteaptă! Mă duc acasă!, imploră monstrul plângănd şi ridicând
aripile albe spre cer.
Soarele se aşeză la locul lui menit pe cer şi aruncă spre pămant razele calde ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Un curcubeu multicolor anunţa o zi călduroasă. Florile de magnolii se aşezară şi ele la locul lor. Bobocul căzut fu lipit de Cristinel la locul lui.