Elemente de deontologie a evaluării în contextul creşterii calităţii actului educaţional

Componentă esenţială a procesului de învăţământ, evaluarea reprezintă punctul final într-o succesiune ce presupune etape precum stabilirea scopurilor, proiectarea şi executarea programului de realizare a acestora, măsurarea rezultatelor. Fiind un proces continuu, formal sau informal, de apreciere a calităţii, a importanţei sau a utilităţii activităţii de predare-învăţare, desfăşurat din nevoia continuă de selecţie, comparare şi ameliorare a acesteia, evaluarea vizează în prezent extinderea de la verificarea/aprecierea de rezultate la evaluarea întregului proces de învăţare, precum şi conceperea unor modalităţi mai eficiente de integrare a acţiunilor evaluative în activitatea didactică.
Studiile recente de specialitate accentuează importanţa evaluării în procesul instructiv-educativ, rediscutând rolul şi poziţia sa în ierarhia componentelor acestuia. Astfel, pe de o parte a devenit imperativ necesară introducerea unor metode alternative de evaluare ( motivante, diversificate şi interactive), pe de altă parte tendinţele actuale sunt de subordonare a activităţii evaluative unui „management centrat pe angajament implicativ” în „locul managementului centrat pe control” (formulările îi aparţin lui R.E.Walton). Evaluarea nu mai reprezintă astfel doar un proces de măsurare şi cuantificare a rezultatelor, de testare a cunoştinţelor, ci devine o etapă constructivă a procesului educativ, identificând punctele slabe ale elevului în vederea ameliorării lor şi dezvoltând capacitatea de autoapreciere a celui evaluat. Cunoaşterea rezultatelor, a criteriilor de evaluare îi face pe indivizi mai conştienţi şi îi motivează să se implice în sarcină. Evaluarea eficientă este urmată de dezvoltare.          Aşadar, reglarea/perfecţionarea continuă a metodoloogiei instruirii, informarea părinţilor/societăţii, selecţionarea şi clasificarea elevilor în funcţie de rezultate, ameliorarea metodelor de evaluare folosite anterior sau stimularea interesului pentru învăţare reprezintă cele mai importante funcţii ale evaluării.
În contextul îmbunătăţirii calităţii actului educaţional, o deontologie de ordin didactic a evaluării îşi propune să definească ce este bine sa evaluezi, unde şi în ce circumstanţe se face evaluarea, în ce condiţii şi când se opreşte aceasta, reperând totodată ambivalenţa morală, alunecările pernicioase sau nelegitimitatea unor practici care avantajează unii dintre subiecţii evaluaţi. Evaluarea nu trebuie să incite la acţiuni ce prejudiciază autonomia şi demnitatea umană, căci comportamentul profesorului presupune probitate, imparţialitate, neutralitate nu numai în transmiterea cunoştinţelor şi în relaţia cu elevii, ci şi în timpul procesului evaluativ. Rolul dascălului nu se rezumă doar la a furniza copiilor informaţii sau la a le forma deprinderi şi abilităţi, căci este un truism faptul că profesorul reprezintă un model de comportament social pe care elevul îl include necondiţionat în propriul sistem de valori.
       Evaluarea are la bază câteva principii esenţiale, dintre care amintim: fundamentarea evaluării pe standarde curriculare de performanţă, confirmarea atingerii obiectivelor curriculare, utilizarea unor metode şi tehnici variate de evaluare, stimularea autoevaluării corecte, oferirea posibilităţii unei diagnose a procesului de învăţământ. Ceea ce nu trebuie uitat este că, deşi elevului i se recunoaşte dreptul la greşeală, căci greşelile creative sunt mai importante pentru dezvoltarea cognitivă decât răspunsurile corespunzătoare, în spatele „laudei greşelii” se ascunde totuşi intenţia de a depăşi erorile.
       Un prim element de deontologie a evaluării în contextul creşterii calităţii actului educaţional îl reprezintă mutarea accentului de pe măsurarea produselor pe constatarea efectelor acţiunilor valorizatoare şi pe stimularea capacităţii de autoevaluare. Astfel, evaluarea de judecare a performanţelor va ceda locul evaluării de dezvoltare, având ca scop principal îmbunătăţirea rezultatelor obţinute individual sau în grup.
     În al doilea rând, evaluarea multiinstrumentală şi multicriterială se corelează cu necesitatea de a varia metodele de evaluare. Metodele alternative de tip portofoliu individual şi de grup, hărţile conceptuale, studiul de caz, investigaţia, proiectul, interviul, tehnica 3-2-1, metoda R.A.I, fişele pentru activitatea personală a elevului etc. conferă actului evaluării un grad ridicat de activism prin promovarea interrelaţionării şi a colaborării dintre profesor şi elev. O condiţie care trebuie îndeplinită este ca aceste metode să corespundă nivelului capacităţii elevului şi obiectivelor enunţate.
Frecvenţa şi constanţa practicilor evaluative reprezintă, de asemenea, un element important. Profesorul trebuie să îşi obişnuiască elevii cu climatul şi atmosfera specifice examenelor; în plus, analizându-se comportamentul cognitiv al elevilor în funcţie de modul de evaluare, s-a constatat că atunci când aceasta este anunţată şi se face în public, elevii cotaţi ca „buni” reuşesc să se mobilizeze şi obţin rezultate net superioare elevilor consideraţi „slabi”, în timp ce dacă subiecţii sunt înştiinţaţi că nu vor fi supuşi niciunui control, diferenţele se estompează între cele două „categorii”, elevii slabi ridicându-şi nivlul de reuşită.
     Premisele deontologiei evaluării în contextul creşterii calităţii actului educaţional se referă la mai multe aspecte:
  a.conştientizarea de către profesor a importanţei evalării/asumarea cu responsabilitate şi verticalitate morală a rolului de evaluator; dacă profesorul face parte din comisii naţionale de evaluare, el nu trebuie să divulge informaţii referitoare la conţinutul itemilor;
   b.cunoaşterea de către profesori a programei şcolare, astfel încât obiectivele şi itemii de evaluare să fie formulaţi conform obiectivelor cadru şi de referinţă;
   c.folosirea de surse externe şi interne în conceperea instrumentelor de evaluare, în conformitate cu examenele finale;
   d.formularea şi afişarea baremelor pentru absolut toate instrumentele de evaluare;
   e.corelarea metodelor de evaluare cu situaţii de viaţă, cu realitatea înconjurătoare;
    f.crearea de instrumente de dificultate asemănătoare pentru multiple grupe de elevi şi crearea de instrumente diferenţiate în funcţie de nivelul claselor, precum şi de instrumente diferite dacă profesorul predă la clase paralele;
   g.completarea măsurării cantitative cu aprecierea calitativă;
   h.preocuparea profesorului pentru structurarea elementelor de conţinut ale cursurilor şi ale evaluarii cu grijă, acordând timpul necesar rezolvării sarcinilor date;
   i.dispunerea de material didactic;
   j.dirijarea proceselor evaluative spre dezvoltarea capacităţilor creative, a stimulării autonomiei persoanei;
   k.deplasarea accentului dinspre evaluarea cunoştinţelor către evaluarea capacităţilor de investigaţie, a spiritului critic, a abilităţilor şi a atitudinilor;
   l.centrarea actului de evaluare a progreselor şcolare pe conţinuturile esenţiale, pe conceptele de bază ale disciplinelor;
   m.realizarea evaluării exclusiv în spaţiul şcolar fără aprecieri referitoare la preocupări străine şcolii sau din trecutul copilului;
   n.valorizarea erorii ca un pas necesar pentru evaluare.

    Deontologia evaluării presupune, de asemenea, faptul că profesorul nu trebuie să relativizeze valoarea cunoştinţelor, ci să procedeze astfel încât să respecte convingerile elevilor şi să evite să-şi considere propriile certitudini ca imuabile şi absolute. Elevul are dreptul la exprimarea unor opinii personale, cu condiţia ca acestea să îşi găsească justificarea în conţinutul operei literare discutate. Respectarea exprimării libere a elevilor, fără încercare de stopare/întrerupere, reprezintă şi o premisă a evaluării orale în cadrul examenului de bacalaureat. În plus, evaluatorul va proceda în aşa fel încât să obţină maximum din ceea ce elevul poate oferi; revizuindu-şi strategiile, îl va face pe elev să evolueze până la apogeul capacităţii lui. Pe parcursul evaluării, profesorul se va abţine să emită o judecată definitivă asupra unui elev, concentrându-se asupra progresului acestuia: în afara examenelor finale, evaluarea trebuie să se desfăşoare pe tot parcursul anului şcolar, consiliind şi ameliorând constant şi nu doar la sfârşit. Nu în ultimul rând, evaluarea eficientă nu se opreşte la sfârşitul concret al procesului, ci creează noi alternative, studiază impactul şi preconizează noi demersuri. Numai după procesul de evaluare profesorul întelege cum a comunicat şi ia măsuri pentru a elimina eventualele perturbaţii sau distorsiuni, de unde rezultă creşterea eficienţei mesajului său, ameliorarea relaţiei sale cu elevii.

   Pe de altă parte, indiferent de sentimentele pe care elevii i le inspiră în mod particular, evaluatorul trebuie să îi trateze în mod echidistant, neutru şi obiectiv neamestecând politicul în procesul educaţional şi implicit în cel de evaluare; numai în felul acesta el se impune în faţa clasei, ajută elevul să se autoevalueze obiectiv, dezvoltă spiritul de competiţie şi devine un model de probitate morală, de credibilitate. În ceea ce priveşte rezultatele procesului de evaluare, acestea nu trebuie făcute publice decât celor îndreptăţiţi (părinte, tutore) şi este necesar să fie înţelese de elevul în cauză, de colegi şi părinţi; se vor evita aprecierile de tip enunţ criptic sau ironic. Convenţia secretului profesional asupra rezultatelor evaluării se va respecta şi în cercetare, ca punct de referinţă, unde este obligatoriu anonimatul elevului.
    Varietatea modalităţilor de evaluare, posibilitatea lucrului în echipă şi introducerea componentei ludice în procesul de evaluare reprezintă factori care stimulează competiţia între elevi, eliminând în acelaşi timp atmosfera tensionată din timpul evaluării; transformarea evaluării dintr-unul proces obositor într-unul motivant, constructiv şi distractiv rămâne dezideratul suprem al evaluării.
În concluzie, fiind permanent legată de activitatea elevului, evaluarea eficientă pune în joc funcţionalitatea noilor învăţări prin folosirea acestora în rezolvarea situaţiilor problematice, prin aplicarea noilor achiziţii în diferite contexte, favorizând construcţia noilor cunoştinţe. În procesul de evaluare, profesorul trebuie să urmărească dezvoltarea la elevi a abilităţilor de autocunoaştere şi de autoevaluare, accentuarea capacităţii de aplicare a competenţelor dobândite, relaţionarea cu viaţa socială. În acest context, asumarea deontologiei evaluării reprezintă un examen de conştiinţă, de autoreflecţie, de conştientizare a rolului esenţial al dascălului în procesul de formare a personalităţii elevilor.

Bibliografie:
1. Cerghit, Ioan / Neacşu, Ioan, / Negreţ-Dobridor, Ion / Pânişoară, Ion-Ovidiu – Prelegeri pedagogice, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
2. Cucoş, Constantin – Pedagogie, Ed. Polirom, 2002, Iaşi
3. Eftenie, Nicolae – Introducere în metodica studierii limbii şi literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001
4. Parfene, Constantin – Metodica predării limbii şi literaturii române, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
5. Pânişoară, Ion-Ovidiu – Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
6. Oprea, Crenguţa-Lăcrămioara – Strategii didactice interactive, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
7. *** – Psihopedagogie pentru exmenele de definitivare şi grade didactice, Ed. Polirom, Iaşi, 2005