O familie de ciupercuțe

     De trei zile ploaia nu s-a mai oprit. Parcă și-a revărsat tot năduful aupra pământului.
În pădurea de pe colină, crengile bătrâne ale brazilor se aplecau smerite, făcând plecăciune, ripostând doar cu un oftat din inima tulpinii.
Undeva, lângă un buștean doborât de vreme, se auzeau șoapte amestecate :
   – Îndrăznește odată și ieși, nu te mai codi! Pălăria îți stă tocmai bine, dacă ai să mai întârzii, o să-și schimbe culoarea.
  – O să-ți ascult sfatul, mamă, dar nu vreau să fiu singură în pădurea asta mare. Ploaia îi ține departe pe toți copiii cărora le place să adune ciupercuțe ca noi. Trebuie să mă rog lui Dumnezeu să alunge norii cenușii și grei și să lase soarele să încălzească și să lumineze din nou ziua. Vreau să ies cu surioarele mele care sunt vesele și jucăușe. Ne vom ține de urât una alteia. În noaptea asta pălăria lor o să crească atât cât trebuie, ca să iasă mâine la vedere.
  – Bine, copila mea, dormi ca să te odihnești, să nu te ofilești!
Noaptea trecu, parcă nici n-a fost. Revărsatul zorilor a adus cu el și împlinirea unui vis. Ploaia era acum departe. Pădurea toată era îmbrăcată în salbe de mici mărgăritare.
   -Priviți! Cred că visez! Pălăria mea a mai crescut și poartă o coroană strălucitoare. Doar crăiesele poartă coroană, nu-i așa, mamă?
   – Tu, draga mea, vei fi cea care vei stăpâni peste împărăția ciupercilor.
Oamenii ne plac mult. În fiecare an, după timpul ploios, ei vin împreună cu copiii să ne culeagă. Ei se pricep foarte bine să ne gătească! De aceea noi trebuie să ne înmulțim cât mai repede. Pe tine nu te vor culege. Ei știu că tu duci neamul nostru mai departe. Strâng în coșulețe doar pe cele tinere, cu pălăria mică și cu piciorul lung și gros.
   – E greu să fii crăiasă! Ar fi mai simplu să aștept să fiu culeasă de mânuțele drăgălașe ale copiilor, să fiu plimbată în coșuleț până la masa din bucătărie, pentru a fi pregătite în felurite rețete culinare. Și mai este o pricină: s-ar putea ca la anul, eu să nu le pot da ciupercuțelor mele, pălării tot atât de frumoase, iar gustul lor să fie atât de plăcut, precum îl avem acum. Nu vezi cât de aproape sunt vecinele noastre înfumurate, ce-și poartă pălăriile roșii cu buline albe cu atâta prestanță?… S-ar putea ca ele să ne facă concurență, sunt mai puține, dar mai drăguțe!
   – Să nu-ți fie teamă! Aceste soiuri de ciuperci nu sunt comestibile, dar, într-adevăr, sunt periculoase! Otrava lor ucide pe oricine se lasă înșelat de aspectul lor atrăgător. Trebuie doar să te ții cât poți de departe de ele și să te înmulțești în locuri mai retrase.
   – Îți mulțumesc pentru sfaturi, mamă! Cred că acum voi fi pregătită pentru ceea ce va urma și nu mai am teamă.
   Spre amiază, soarele reuși să trimită razele lui fierbinți până spre cele mai îndepărtate colțuri ale pădurii. Încet, încet, boabele de mărgăritare ce împodobeau hainele pădurii au dispărut, furate parcă de-un duh nevăzut. Coronițele strălucitoare de pe capul ciupercuțelor au avut aceeși soartă. Doar pălărioarele mai păstrau din loc în loc urme ale șederii lor acolo. Stăteau cuminți, strânse ca-ntr-o horă, așteptând doar ca orchestra să dea tonul.
    Pe cărarea aproape nevăzută, din cauza frunzelor ce au fost răscolite de furtună, un grup de copii și-au arătat chipurile printre crengile ce voiau să le taie calea. Pășeau cu grijă, urmărind cărarea care le spunea încotro sa se îndrepte. Băiatul care purta coșul pe brațe, s-a oprit la câțiva pași de trunchiul copacului care adăpostea familia de ciupercuțe.
   – Veniți repede! V-am spus eu c-o să le găsim! Acum trei zile erau ca niște boabe de fasole, iar acum sunt cât palma mea!
   – Într-adevăr! N-am mai văzut asemenea ciupercuțe!
  – Stau toate îmbrățișate, parcă n-ar vrea să se despartă!
  – Cred că-i…. o familie de ciupercuțe. Vă rog să mă lăsați să le pun deoparte, în coșulețul cel mic, să nu se amestece cu celelalte ciupercuțe pe care le vom culege! Mâine o să le duc la școală să le arat colegilor și doamnei învățătoare familia mea de ciupercuțe.
Mânuțele agere au început să culeagă cu grijă până la ultima ciupercuță.
   – Ciuperca cu pălărie mare să n-o culegeți! La toamnă, în acest loc, vom găsi și mai multe ciupercuțe!
  – Am s-o acopăr cu frunze uscate, astfel sigur o să reziste până atunci.
Liniștea se așternu îndată pe cărarea aproape nevăzută.

Picture of Mustață Maricela

Mustață Maricela

Profesor învățământ primar la Școala Gimnazială Țifești, vechime de 22 ani;

Scroll to Top
Scroll to Top
  • 0 Facebook
  • Email
  • Imprimă
  • Copiază legătura
Copy link