Rolul şcolii în dezvoltarea creativităţii elevilor

“Toţi copiii sunt artişti, problema este cum să rămâi artist odată ce creşti”- Pablo Picasso.

A fi creativ cu viaţa ta înseamnă a te putea remodela, a fi deschis la a înţelege mai mult decît înţelegi în momentul prezent, din tine şi din ceilalţi, a căuta alternative şi soluţii la problemele ce inevitabil se ivesc, a rămâne mai ales mobil, dându-ţi astfel posibilitatea unei creşteri din interior.
Aşadar,înseamnă a-i permite copilului interior să trăiască în continuare în tine. A-l lăsa să te ajute să descoperi şi să redescoperi magia şi bucuria visului ce se împleteşte cu realitatea.

În psihologia zilelor noastre îşi face loc din ce în ce mai des concepţia că orice persoană îşi poate dezvolta creativitatea , într-o măsură mai mică sau mai mare,într-o direcţie sau alta. Până nu demult,se credea,spune A.F.Osborn,că o persoană este fie creatoare,fie necreatoare şi că,în această privinţă ,nu este nimic de făcut.Dar acum, cercetarea ştiinţifică a stabilit că aptitudinile creatoare pot fi în mod deliberat dezvoltate , ba chiar şi măsurate.

În ultimii ani, în rolul educaţiei, al şcolii, se pune cu tot mai multă acuitate sarcina dezvoltării independenţei şi creativităţii gândirii elevilor. În funcţie de felul cum este organizat şi orientat ,procesul de învăţământ poate duce la dezvoltarea gândirii creatoare,după cum poate duce,din păcate, şi la formarea unei gândiri şablon.

Dacă în instituţia de învăţământ, profesorul se mulţumeşte cu o reproducere textuală, elevii nu se vor strădui să prezinte materialul consultat într-o formă personală,să gândească asupra lui,să caute soluţii originale,să grupeze şi să ierarhizeze ideile. Cu sau fără voia lui,un atare profesor va contribui la educarea unei gândiri şablon,la frânarea dezvoltării spiritului critic şi a gândirii creatoare. Rezultatele vor fi diametral opuse dacă vom stimula, prin orice cale, studiul individual al elevului, încercarea de a găsi soluţii originale, de a interpreta şi aplica cunoştinţele, de a gândi independent.

În acest sens, cunoscutele studii ale elveţianului Jean Piaget, legate de dezvoltarea mentală, vin să confirme această afirmaţie, urmând ca mulţi alţi cercetători în domeniu (psihologia americană , în mod special)să contribuie cu studii valoroase,ulterior.

Piaget şi-a studiat propria copilărie pentru a determina calea normală de dezvoltare mentală a copilului. El a observat că puterea de gândire şi percepţie a unui copil trece prin mai multe etape distincte:faza senzorial-motorie (de la naştere până la 18 luni), faza pre-operaţională (până la 7 ani), faza operaţional concretă (de la 7 la 11 ani) şi faza operaţiunilor formale (de la 11 la 15 ani). Vârstele pot varia de la copil la copil. Copiii trec prin aceste etape angajându-se în bucle de feed-back prelungite, învăţând din încercări şi greşeli. În etapa timpurie pre-operaţională, de exemplu,în jur de 3-4 ani, Piaget a descoperit că dacă torni apă dintr-un pahar mai mic, dar gros într-unul mai înalt dar mai subţire, copilul va crede că este mai multă apă în paharul înalt, pentru că nivelul apei este mai mare. Copilului îi va fi chiar teamă că dacă vei turna apa înapoi în paharul cel gol, apa va da pe dinafară. El încă nu a învăţat principiul conservării cantităţii.

După Piaget, problemele apar atunci când un copil sare peste etapele normale de dezvoltare, adoptând conceptele în mod abstract în loc să le intuiască.

Dacă, de exemplu, adulţii şi şcoala se unesc şi îl învaţă pe copil că apa din pahar rămâne aceeaşi din punct de vedere cantitativ indiferent de forma vasului, copilul va avea un concept însuşit artificial şi nu prin proprie experienţă. El va trece peste o etapă importantă a dezvoltării şi fazele următoare se vor construi pe un fundament nu tocmai solid. Percepţia copilului în ceea ce priveşte persoana sa, ceilalţi, lumea şi universul ce-l înconjoară ,va fi o percepţie eronată şi falsă iar dezvoltarea sa de-a lungul anilor ar putea fi distorsionată.

Evident, este imposibil, şi fizic aproape periculos, ca cei mici să înveţe totul numai din încercări şi greşeli.Capacitatea noastră de a învăţa din experienţa altora este unul din lucrurile care determină umanitatea. Dar o astfel de învăţare trebuie să-i permită copilului să redescopere principiile printr-un proces creativ similar cu cel al descoperitorului original. De exemplu, Max Wertheimer, părintele psihologiei Gestalt, a scos în evidenţă faptul că,atunci când copiii reuşesc să extragă motivul pentru care aria unui paralelogram este lungimea înmulţită cu lăţimea,ei nu numai că îşi amintesc formula mai bine decât ceilalţi copii,care o învaţă pe de rost, dar le este mult mai uşor să descopere singuri cum se calculează ariile altor figuri geometrice.

Din acest motiv, Piaget a fost cu adevărat alarmat de modul în care teoriile sale au fost folosite pentru a justifica programele de învăţare supraîncărcate care bombardează copiii cu informaţii de tot felul în loc să le permită să înveţe conceptele din experienţă,într-o ordine naturală.

Pedagogia modernă cere ca educaţia şi învăţământul să ţină seama de individualitatea fiecărui elev, de structura sa sufletească specifică,de aptitudinile şi capacitatea sa mintală;iată de ce şcoala modernă,care urmăreşte făurirea personalităţii creatoare , ia ca punct de plecare în formarea acestei personalităţi aptitudinile şi însuşirile specifice ale fiecărei individualităţi, pe care caută să le dezvolte şi să le organizeze într-o unitate dinamică ,printr- o activitate proprie, cât mai bogată şi cât mai potrivită cu aceste aptitudini.

O cultură adevărată nu se instituie în viaţa individului decât în măsura în care aceasta îşi poate găsi o corespondenţă practică, o valorificare cât mai deplină în planul creaţiei materiale sau spirituale. A şti, înseamnă a face, a acţiona , a realiza,a învăţa să ştii,se completează în mod firesc cu a învăţa să acţionezi. Este motivul pentru care învăţământul modern accentuează şi amplifică fără precedent aşa-zisa “învăţare prin acţiune” şi chiar mai mult, “înstruirea prin muncă”.

Opusă instrucţiei verbaliste şi livreşti, învăţarea prin realizarea de proiecte urma să devină pivotul unui învăţământ ce exprima cerinţele educaţiei pragmatiste americane , care a apărat idealul omului practic,de acţiune şi independenţă în gândire.

De fapt, metoda proiectelor, susţinută de W.Kilpatrick, reprezenta , propriu-zis,un mod mai cuprinzător de organizare a procesului de învăţământ, după care materia de studiu era împărţită într-un ansamblu de proiecte , apropiate centrelor de interes ( şi nu pe obiecte de studiu) , pe care elevii urmau să le realizeze efectiv, într-un termen determinat, ajungând astfel să rezolve probleme autentice , din lumea reală,să dobândească abilităţi şi cunoştinţe practice utile.

Proiectul poate lua forme variate,în funcţie de natura activităţii,de gradul de complexitate a temei ,de vârsta şcolară etc. Se pot efectua investigaţii în mediul înconjurător, (anchete, culegeri de folclor,studii privind istoricul şcolii,dezvoltarea unei unităţi economice,a unei instituţii social-culturale) strângerea de materiale locale şi prelucrarea lor pentru o istorie a satului,a oraşului sau a judeţului; pregătirea unor colecţii sintetice(dosare tematice) , confecţionarea unor materiale didactice, construcţia unor modele,machete,aparate, dispozitive tehnice; proiecte manuale (grădinărit,creşterea animalelor,confecţionarea de obiecte etc), proiecte-acţiuni privind lupta împotriva poluării; proiecte de absolvire, ce incorporează o activitate de un ciclu şcolar; proiecte de un semestru, (care materializează eforturile pe o perioadă limitată de muncă şcolară) etc.

Spre deosebire de alte metode didactice,proiectul are în vedere înfăptuirea unei acţiuni viitoare,este o anticipaţie ideativă,un fragment din activitatea de creaţie a individului. Proiectul pune subiectul într-o situaţie autentică de cercetare şi de acţiune,în care acesta se vede confruntat cu o problemă autentică,cu rezolvarea unei sarcini concrete,ce are o finalitate reală. Unităţile de învăţare bazate pe proiecte bine concepute îi implică pe elevi în sarcini de lucru autentice, cu final deschis. Sarcinile obligatorii ale proiectului le dau elevilor posibilitatea de a lua decizii şi de a folosi propriile subiecte de interes şi lucrurile care le plac pentru a obţine produse şi a realiza performanţe. Elevii învaţă prin investigaţii şi au un anumit nivel de control asupra deciziilor legate de modul de realizare a sarcinilor de proiect. Profesorul preia rolul unui facilitator sau antrenor. Elevii lucrează deseori în grupuri de colaborare, asumându-şi roluri care valorifică abilităţile şi calităţile lor personale.

Majoritatea cadrelor didactice nu sunt pregătite să-şi asume rolul de ghid sau facilitator şi să predea în acest mod. Cei care fac trecerea la instruirea bazată pe proiecte se confruntă cu unele provocări pe care trebuie să le depăşească prin utilizarea unor practici didactice noi.

Rolul profesorului

Desfăşurarea proiectelor necesită o schimbare a rolului profesorului. Profesorii care sunt obişnuiţi cu expunerile şi se bazează pe manualele sau pe materialele existente pot întâmpina dificultăţi în trecerea la o abordare centrată pe elev. Aceasta presupune renunţarea la un control unidirecţional permiţându-le elevilor să lucreze în direcţii multiple, la activităţi diferite în acelaşi timp. În timp ce etapa de planificare a proiectului necesită mai mult timp de pregătire, odată ce proiectul este demarat, profesorul acţioneză ca un antrenor sau facilitator. Pentru profesori, aceast lucru este interesant şi reprezintă o modalitate de a face legătura cu stilurile individuale şi cu creativitatea elevilor.

Rolul elevului

Metoda proiectului presupune şi o schimbare a rolului elevului. S-ar putea ca elevii să nu fie obişnuiţi sa adopte un rol activ în clasă. În cadrul proiectelor, este necesar ca ei să ia multe decizii, să lucreze prin colaborare, să preia iniţiativa, să realizeze prezentări în faţă unui public şi, în multe cazuri, să construiască singuri baza proprie de cunoştinţe. Depăşind etapa entuziasmului în faţa noutăţii metodei, pe parcurs, cei mai mulţi elevi vor considera activităţile proiectului mai pline de semnificaţie, mai relevante pentru viaţa lor şi mai interesante. Astfel, elevii sunt mai motivaţi şi au rezultate mai bune. Creativitatea adultului se hrăneşte din cea a copilului care a fost şi continuă să fie în sufletul, trăirile şi uneori comportamentele lui.

Condițiile și situațiile specifice care pot duce la dezvoltarea spiritului investigativ, a gândirii divergente, a atitudinii creative și active în școală, pot fi considerate următoarele:

  • Încurajarea elevilor să pună cât mai multe întrebări;
  • Limitarea constrângerilor și a factorilor care produc frustrare;
  • Stimularea comunicării prin organizarea de discuții și dezbateri între elevi, între profesor și elev;
  • Cultivarea independenței creative, a spontaneității și a autonomiei în învățare;
  • Stimularea spiritului critic constructiv, a capacității de argumentare și de căutarea a alternativelor;
  • Favorizarea accesului la cunoaștere prin forțele proprii

Copiii sunt imaginativi şi au un potenţial creativ fantastic. Este felul lor natural de a fi. Iar pentru a rămâne astfel, este important să le fie încurajată libertatea de expresie, iar stabilirea limitelor să nu devină prea rigidă. Copiilor le place să asculte şi să inventeze poveşti, să joace roluri, să interacţioneze printr-un joc continuu, pe care-l îmbogăţesc mereu, din ce în mai mult, fiind atenţi şi receptivi totodată la ce descoperă la ceilalţi. Creativitatea le este stimulată, dezvoltându-le, în primul rând, încrederea în ei, în ceea ce pot oferi, respectându-i pentru frumuseţea şi unicitatea lor!

BIBLIOGRAFIE

1 Cosmovici Andrei ,,Psihologie generală” Ed. Polirom (2005)

3. Morand de Jouffrey P.  – Psihologia copilului, Ed. Teora, Bucuresti (2005);

4. Rocco M., ,,Creativitatea individuală și de grup” , Ed. Academiei București (1979);

Constanta Dumitriu, – Curs ,,Psihologia varstelor” PIPP , Bacău (2011)

Manolache Cristina

Manolache Cristina

Profesor înv preșcolar la Scoala Gimnaziala ,,Ciprian Porumbescu" Comanesti, Jud Bacău, grad didactic I, 20 ani vechime, absolventa a Facultații Științele Educației

Scroll to Top
Copy link