Strategii și metode de predare integrată

       Metodele de predare ale profesorului pot fi convertite de către elevi în metode de învățare, deoarece metodele de predare induc și învățarea. Conceptul „metodă de învățământ” păstrează și în prezent semnificația originară, împrumutată din grecescul „methodos”ceea ce înseamnă „drum spre, cale de urmat”, în vederea atingerii unor scopuri determinate în prealabil. Această semnificație s-a păstrat în zilele noastre, însă sfera și conținutul noțiunii s-au extins. În accepție modernă, metodele de învățământ reprezintă modalități de acțiune, instrumente cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își însușesc cunoștințe, își formează și dezvoltă priceperi și deprinderi intelectuale și practice, aptitudini, atitudini.

Cele mai productive strategii și metode de predare integrată, recunoscute ca promotoare ale unei învățări autentice, eficiente, sunt:

1. Învățarea prin dezbatere – este o metodă care constă în prezentarea unor întrebări teme, probleme etc., acre sunt supuse spre analiză și soluționare unei clase, grup etc. Stimulând inițiativa și participarea fiecăruia la obținerea rezultatului, această metodă presupune intervenția educatorului, care schițează pașii necesari și coordonează părerile și soluțiile participanților, dirijându-le spre obținere rezultatului adevărat.

2. Învățarea prin problematizare – este o metodă de tip euristic, folosită în procesul de învățământ cu scopul de a declanșa activitatea independentă a elevului, gândirea și efortul personal al acestuia. Problematizarea sporește considerabil eficiența lecțiilor, deoarece antrenează multilateral elevul (gândire, fantezie creatoare, acțiune etc.):

a) problematizarea este aplicată în predarea oricărui obiect de învățământ, în funcție de scopul instructiv sau educativ urmărit, de specificul disciplinei respective și de nivelul de dezvoltare psihică și socială a elevilor;

b) problematizarea se înscrie printre coordonatele esențiale ale modernizării învățământului, stimulând creativitatea cadrelor didactice și a elevilor.

3. Învățarea prin încercare și eroare – se definește ca fiind încercarea unui șir de soluții pentru a răspunde la o situație dată, cu părăsirea soluțiilor care se dovedesc greșite și cu deprinderea soluției care satisface, rezolvând problema.

4. Învățarea senzorio-motorie – conținutul ei îl reprezintă ansamblul coordonărilor senzorio-motorii, perceperile și deprinderile exprimate în performanțe practice care, achiziționate de către copii, contribuie la dezvoltarea lor biologică, biopsihică și psihomotorie.

5. Învățarea socială – funcția principală este aceea de mecanism al socializării și integrării sociale, asigurând prin aceasta interiorizarea de către elev a modurilor și tipurilor de interacțiune psihosocială și socială de diverse naturi: comportamentală, valorică, normativă, atitudinală, cognitivă etc.

6. Învățarea prin cercetare – metodă de învățământ care implică participarea directă și activă a elevului împreună cu profesorul la cercetarea științifică, la descoperirea adevărului, la refacerea procesului științific de constituire a cunoștințelor:

a) autoritatea didactică este înlocuită prin cooperarea științifică pentru demonstrarea experimentală a adevărului. Fiind o puternică sursă de motivație, aceasta ameliorează relația profesor-elev și dezvoltă capacitatea muncii independente, inventivitatea celui ce învață și cercetează pentru autorealizarea sa, pentru descoperirea și demonstrarea adevărurilor științifice;

b) H. Aebli demonstrează că dezvoltarea gândirii copilului se realizează dacă acesta este antrenat în investigații și cercetări științifice, deoarece „cercetarea dă naștere unui proces al gândirii, adică duce la constituirea unei noțiuni, unei operații sau legi noi, depășind, prin structura sa, schemele anterioare”(H.Aebli, 1973, pag.84).

7. Învățarea prin rezolvare de probleme – problema reprezintă un obstacol sau o dificultate cognitivă care implică o necunoscută(sau mai multe) și față de care repertoriul de răspunsuri câștigat în experiența anterioară apare insuficient sau inadecvat. Spațiul problemei este construit de structurile cognitive ale elevului, o problemă putând fi înțeleasă și soluționată diferit, în funcție de subiect:

a) elevul poate fi implicat într-un proiect sau poate primi o temă de cercetare care să însemne soluționarea unei probleme reale.

b) profesorul va sprijini elevii în formularea de probleme și întrebări, va coordona procesul de rezolvare a acestora individual și în grup. În procesul de învățare, prin rezolvarea de probleme sunt parcurse următoarele etape: comunicarea, formularea problemei/situației problemă; îndrumarea elevilor prin cunoașterea datelor, comparații, exemplificări etc.; formularea unor alternative de soluționare; decizia, selectarea alternativei de rezolvare; rezolvarea problemei prin aplicarea soluției găsite și verificarea rezultatelor.

8. Învățarea prin descoperire – promovează metodele de învățământ de tip euristic, care implică un ansamblu de operații privitoare la conceperea și organizarea lecției în care elevul, sprijinit de profesor, descoperă cu propriile forțe intelectuale explicația și semnificația unui fenomen sau proces, legile, cauzele și esența acestora. Prin învățarea prin descoperire se pune accentul pe căile prin care se ajunge la produs, la metodele de cunoaștere și înregistrare. Jerome Bruner considera că principala cale de educare a gândirii științifice a elevilor este instruirea bazată pe descoperire, care trebuie să ducă la învățarea structurală, însă această învățare structurală este implicată mai ales în predarea-învățarea interdisciplinară. Jerome Bruner (1970, pag.53) arăta: „Există câteva idei care revin adesea în mai toate ramurile științifice. Dacă cineva și-a însușit bine, în generalitatea lor, aceste idei într-un domeniu, el le va asimila mai ușor când le va întâlni sub o altă formă, în alte domenii ale științei”.

9. Învățarea pe bază de proiect – William Heard Kilpatrick, în „The Project Method”(1918, pag.325) a publicat studiul privind acest tip de învățare, care a fost preluat în diferite formule de științele educației la scară largă. Proiectul este o metodă interactivă de predare-învățare care implică, de regulă, o microcercetare sau o investigare sistematică a unui subiect care prezintă interes pentru elevi/copii. Învățarea bazată pe proiect presupune colectarea de informații, prelucrarea și sintetizarea acestora, interpretarea și reflecția personală, cooperarea în realizarea sarcinilor.

Etapele învățării pe bază de proiect – D.Campbell(1994, pag.154) identifică următoarele etape:

– stabilirea scopului;

– formularea scopului sub forma unei întrebări;

– identificarea a cel puțin trei surse de informare care vor fi folosite pentru a răspunde la întrebare;

– descrierea pașilor care vor fi întreprinși pentru atingerea scopului;

– identificarea a cel puțin cinci concepte majore care vor fi investigate în cadrul proiectului;

– identificarea a cel puțin trei metode care vor fi folosite pentru prezentarea proiectului;

– organizarea și planificarea proiectului în timp;

– stabilirea modului în care va fi evaluat proiectul.

Avantajele învățării bazate pe proiect:

  • Oferă oportunități valoroase pentru abordări interdisciplinare ale unor teme sau probleme;
  • Facilitează lucrul în grup și învățarea prin cooperare;
  • Dezvoltă capacitățile de investigare și de sistematizare a informațiilor;
  • Sporesc motivația pentru învățare prin apelul la situații din viață cotidiană și prin implicarea elevilor/copiilor;
  • Facilitează utilizarea metodelor alternative de evaluare (portofoliu, proiect, autoevaluare etc.);
  • Permit identificarea și valorificarea unor surse diverse de informare și documentare;
  • Stimulează autonomia elevilor/copiilor în învățare și creativitatea acestora;
  • Oferă fiecărui copil/elev posibilitatea de a se implica și de a contribui la realizarea activităților și a produsului final.

Limitele învățării bazate pe proiect:

  • Orientarea pronunțată către viitor poate duce la o anumită incapacitate de a gestiona cerințele imediate;
  • Disproporția dintre intențiile mari de la început și posibilitățile de concretizare;
  • Costurile derulării unui proiect pot să fie uneori mult prea mari în raport cu beneficiile oferite;
  • Centrarea pe activitatea de cercetare poate duce la pierderea din vedere a obiectivului sau la incapacitatea de prelucrare și sintetizare a unei informații mult prea diverse.

10. Învățarea bazată pe probleme – caracteristicile relevante ale acestui tip de învățare se referă la:

1. învățarea bazată pe probleme este un sistem de dezvoltare a curricumului și de organizare a instruirii care dezvoltă simultan atât strategiile de rezolvare a problemelor, cât și bazele cunoașterii disciplinare;

2. aduce copiii/elevii în situația de a identifica și de a găsi soluții pentru probleme contextualizate, utilizând achizițiile anterioare ale învățării și capacitățile de analiză și sinteză;

3. orientarea proactivă și creativă, transformând problemele în oportunități și oferind soluții alternative argumentate.

Etapele proiectării învățării bazată pe probleme au fost identificate și experimentate de S. L. Finkle & L. L. Thorp(1995, pag.79):

  • Să identifice dacă o problemă există sau nu;
  • Să definească problema cu exactitate;
  • Să identifice informațiile de care este nevoie pentru a înțelege probleme;
  • Să identifice resursele de care e nevoie pentru a colecte informația necesară;
  • Să genereze posibile soluții la problemă;
  • Să prezinte soluțiile (susținând, eventual, una dintre variante);

În acest context al etapelor, învățarea bazată pe probleme presupune:

  • Angajarea: elevii/copiii să se implice în situația problematică, să se angajeze în căutarea unei soluții, asumându-și un rol activ în contextul real sau simulat al problemei în cauză;
  • Investigarea: elevii/copiii colectează idei, fac brainstorming la nivelul echipei de proiect și colectează informații din surse multiple;
  • Elaborarea situațiilor: elevii/copiii discută în echipă alternativele și examinează soluțiile posibile;
  • De briefing-ul și reflecția: elevii/copiii redactează rapoarte, propuneri, sinteze, planuri sau alte forme de documentare a ceea ce au lucrat pentru a le prezenta diverselor audiențe și pentru a le include în portofoliul personal.

Bibliografie:

  • Achim, Gabriela, Ce putem face din…, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1989
  • Bojneag, Maria, Barboni, Elena, Caiet de activitati practice cu joc si distractie”, Editura Teho-Art, Petrosani, Hunedoara, 2004;
Badașcă Loredana

Badașcă Loredana

Profesor pentru învățământ primar, vechime 15 ani

Scroll to Top
Copy link