Merele lui Hristos

     Eram copil. La vremea aceea petreceam cu mare drag timpul colindând pe dealuri și păduri ,ore în șir, de când înfloreau măceșii și păducelul și până ce toamna aurie lăsa locul ploilor reci și primului îngheț.
Și de fiecare dată, abia trecut gardul de lemn al livezii C.A.P.-ului,în mintea mea încolțea și se depăna o poveste imaginară, în care eram personaj și autor involuntar. Nu sfârșea niciodată și, în fiecare zi, fără să vreau, mă trezeam prinsă ca într-o pânză de păianjen în mrejele unei istorii cu personaje și isprăvi noi. Erau tovarășii mei de hoinăreală care apăreau fără să-i fi chemat, ca și cum m-ar fi așteptat dincolo de otava verde și de pârleazul grădinii .
    Cunoșteam toate potecile, fiecare mușuroi în care construiam poduri suspendate de paie pentru furnici ….Treceam dealul și vadul cu apă, zburam peste săritoarea de la la stână, mereu cu inima cât un purice de frica câinilor ciobănești….
 Și începea pământul făgăduinței, unde mă aventuram puțin câte puțin tot mai departe, cucerind de fiecare dată o porțiune de necunoscut .
Și așa, fiecare bucățică de odaie explorată devenea ,,a mea “ pentru că îi cunoșteam secretul, pentru că îi descopeream darul ascuns: știam izvorul tăinuit între ferigi gigante și aluniș al tuturor fânețelor. Știam cireșii amari cu ramuri joase în care mă puteam cățăra. Știam mestecenii vecini cu ramurile plecate, care, înnodate, deveneau leagăn: toate frânturi de fericire, taine fără preț .
    Odată, mi-aduc aminte, culegând margarete și țintaură într-o fâneaț, am descoperit un măr văratic, plin de ispite aurii suspendate între ramuri. Încă un reper pe harta micului meu univers! În timp ce încercam să înțeleg cum și din care parte m-aș fi putut urca, pe neașteptate, m-am trezit alături cu un moșneag uscățiv și un băiețel mărunt, cu fața plină de pistrui. Poate pentru povestea mea imaginară ce continuam s-o depăn în minte, poate pentru greierii înnebuniți de-atâta soare și senin care cântau asurzitor…nu știu de ce, dar nu-i auzisem apropiindu-se. Era ca și cum ar fi ,,apărut “, năluci din altă lume. Surprinsă și rușinată, ca și cum m-aș fi găsit în fața stăpânului moșiei, m-am fâstâcit:
     -Ale cui sunt merele, Moșule?
Bătrânul ridică privirea spre ramurile pomului, pe urmă spre cerul inundat de soare, făcându-și mâinile streașină și răspunse ca pentru sine :
     -Ale lu’ Hristos sunt,…ale lu’ Hristos!
Culeseră câteva mere risipite în iarbă și, tăindu-și încet cărare prin fâneața înaltă, dispărură înainte să-mi revin din tulburare.
Alunecai în iarba topită de o emoție neînțeleasă:,,…merele lui Hristos! ’’
Erau bune și, mușcând adânc din pulpa pârguită, întinsă în iarba înaltă, între cer și pământ…mi se părea o împărtășanie.
      N-am povestit nimănui despre întâlnirea mea și despre merele Domnului . Poate că, povestind, moșul uscățiv și băiețelul cu pistrui ar fi dobândit un nume și-o casă pe vreo uliță a satului, și poate că aș fi aflat ,,pe bucata cui “ se găsea mărul văratic. Dar se vede că în sufletul meu de copil am ales ca merele risipite în iarbă să rămână merele lui Hristos, ale tuturor,…dar mai ales ale mele!
   Chiar și acum, după ani de departe, în zilele caniculare de vară, mi se întâmplă să mă gândesc că, undeva, acasă, într-un petic de fâneață, încă se mai rostogolesc la pământ roade binecuvântate, mere de aur: merele lui Hristos!