Cine n-are bătrâni…

„….-Și-acum, dragii bunicului, hai să vă spui!”
    Era semnul pe care noi îl așteptam toată seara. După ce bunica ne umflase burțile cu gogoși și bostan copt în rolă, acum eram pregătiți toți băieții ca bunicul să ne spuie. Ne așezam toți care pe unde puteam și unde găseam loc. Nu mai cârtea nimeni.
„Era o iarnă cumplit de grea. Zăpadă cât vezi cu ochii ! Și toiene, tiii!…de înălțimea unui om bun. Nu se auzea în sat nici lătrat de câine de ger ce era! Tatuca se trezise dis-de-dimineață ca să aranjeze animalele, să ducă apă și să potrivească velitorile.Când intră în casă, avea nasul și obrajii roșii iar barba-i era brodată în promoroacă. L-am auzit cum vorbea încetișor cu mama despre oile care dădeau semne a făta și de îngrijorarea lor că vor veni suflete tinere pe vreme așa de potrivnică. Fănică, fratele mai mic, se foi sub cergă dar nu trecu mult și îl auzii răsuflând ușurel, semn că dormea încă.
    Mămuca se sculă din pat și începu să se îmbrace domol, fără să facă zgomot, ca nu cumva să i se trezească copilașii. Apoi ieși afară și se îndreptă cu tătuca spre grajd. Mă uitam cu coada ochiului să văd unde apucă, apoi, sării din pat și după ce am aruncat ceva pe mine am zbughit-o pe ușă afară. De acolo, tiptil pe lângă streșina casei, tocmai lângă colțul grajdului. Și fiindcă se îngâna ziua cu noaptea, se zărea pâlpâind un muc de lumânare.
    Dar ai mei nu erau singuri. Moș Costache, cel mai vrednic om de pe la noi, cum îl socotea tătuca, stătea pe o buturugă iar tătuca și mămuca priveau la el cu niște ochi holbați de parcă vedeau o nălucă.
   -E musai să mergi cu mine că n-ai încotro. O lași pe Măria, că știe să se descurce cu copiii, nu-i de ieri, de azi! Iar ajutor cu animalele ți-o da și Văsîi a meu. Ne gătim de drum că timpu-i din scurt și nevoile-s mari!”
   -Și a plecat tatăl dumitale, bunicule?
   -Firește c-a plecat! Aveți răbdare!
    „Când văzui că moș Costache se ridică să plece, mă strecurai încetișor în casă și mă băgai în pat așa, îmbrăcat.Mai trecu ceva timp și intrară în casă și ai mei. Nu prea înțelegam eu ce spun dar știu că îmi rămăsese în minte drumul lui tătuca la Iași și nu puteam răbda să nu-i spun că știam că pleacă, nu știam de ce, dar după glasul lui moș Costache pe care îl auzisem în șoprod, după uitătura părinților și după frământările mamei îmi dădeam seama că ceva însemnat se petrecea, mai presus de înțelegerea mea, poate chiar și a mamei, sau poate chiar și a tatei.
    Toată ziua acea ai mei parcă umblau bezmetici prin casă, prin curte, pe la animale. Mama pregătea merinde pentru drumul tatei și tot ce era necesar pentru drum.Tata țesăla calul țintat, cel mai vrednic din caii tatei. Și parcă-l descânta, că-i tot șoptea ceva pe la ureche, ceva tainic ce nu înțelegeam.
    Dar au fost și motive de bucurie că toată seara tata a stat cu noi și a dat în mintea noastră iar mama a făcut poale în brâu și ne-a lăsat să stăm mai mult ca de-obicei, până târziu, în noapte.
Mama râdea și nu prea, avea pe chip acea îngrijorare ca atunci când unul din noi era bolnav, tata râdea de ea și-i spuea că.. doar merge la Iași că… acum e om important și pune și el umărul la țărișoara noastră. Nu am înțeles atunci ce vroia să spună. Știam că pleacă și mă frământam tare că parcă tătuca nu mai plecase de-acasă așa de parte din câte știam eu. Mama, ca mama. Simțise parcă în mine frământări nevăzute și mă mângâie pe creștet apoi ne dădu semnalul de culcare.
    Spre dimineață am auzit bătaie în geam și-am simțit cum tătuca se gătește de plecare. Am simțit-o pe mama cum suspină încetișor și n-am mai putut îndura. M-am ridicat din pat și am sărit în gâtul tatei plângând.
    -Ei, ei, dragul tatei! Vezi că-mi trezești ceilalti prunci și-apoi nu-i a bine! Ce-i? Te las să ai grijă de mamă, de frați și de casă. Ș-apoi am să vin ca vântul și ca gândul acasă, n-avea grijă. Tu să asculți de mamă-ta și să o ajuți la treburi. Și treburile noastre, lasă-le în grija noastră!
    Și tătuca a plecat și s-a întors. Când a venit doar chipul lui vesel mi-a rămas în minte.Mi-a făcut atunci o promisiune : că mă va lua să-l văd pe domnul Cuza. Eu nu știam cine este că nu prea înțelegeam ce îmi tot spunea tata de unire și lucruri de astea. Abia târziu, mult după ce îl văzusem, după ce mă dusese tătuca să-l văd, am realizat ce se întâmplase cât fusese tata plecat și mi-am dat seama că a fi OM și a dori să faci ceva pentru țară nu înseamnă să faci declarații, să bați cu pumnul în masă și să spui că-ți iubești țara. Nu. Înseamnă să vrei să-ți crești copiii putând să-i privești în ochi și să spui că n-ai trăit degeaba.”
    -Bunicule, cum era domnul ăsta, Cuza, că ai spus că l-ai văzut?
    -Nu l-am văzut de aproape. Mă urcase tătuca în spatele lui să-l văz. Dar din atât cât l-am văzut am înțeles de ce a fost ales domnitor. Era îmbrăcat cu straie strălucitoare de voievod și mergea pe cal drept și dârz. Privea mulțimea parcă din toate părțile fără însă să miște capul. Am înțeles atunci de ce tătuca și moș Costache sperau ca lucrurile să fie altfel. Își puseseră speranța în Vodă Cuza. Cu timpul s-a dovedit că n-au greșit. Multe lucruri s-au schimbat prin sat pe la noi și prin alte sate. Iar eu m-am mândrit întotdeauna cu tata.
    -Acu, haideți la culcare, dragii moșului, că mâine-i altă zi și mai vorbim despre alte și alte amintire de-ale mele.
    Ne-am băgat în pat dar eu tot cu privirea la bunicul. Nu puteam să nu mă gândesc la câte lucruri, câte întâmplări și câte experențe de viață a fost părtaș, Întelegeam acum parcă vorba aceea:„ Cine n-are bătrâni, să și-i cumpere.”