Era o zi frumoasă de iarnă. Peste noapte, se depuse un strat gros de zăpadă, spre bucuria noastră, a copiilor.
Tocmai venisem din pauza mare, alături de colegii mei. Intrarăm zgomotoşi şi bucuroşi, cu obrajii roşii şi reci, părul ciufuluit, dar fericiţi.
Doamna învăţătoare ne aştepta liniştită, cu acelaşi calm desăvârşit, în faţa clasei. Dar de data aceasta, ceva ne-a atras atenţia tuturor. Lângă dânsa era un băieţel mărunţel, cu ochi albaştri ca cerul senin, a căror sclipire părea umbrită de ramele groase ale unei perechi de ochelari.
Doamna învăţătoare ne-a anunţat că de acum înainte el va fi colegul nostru de clasă. Sfios şi cu glas tremurând el s-a prezentat. Am aflat că se numeşte David şi a venit la şcoala noastră pentru că familia lui s-a mutat în alt cartier, mai aproape de şcoală.
La început, el stătea mai mereu retras în pauze şi, uneori, era cam puţin imatur pentru vârsta lui. Copiii râdeau de el deoarece avea unele defecte: purta ochelari sau dantura nu era tocmai perfectă.
Într-o zi, nişte copii care se credeau cei mai interesanţi, au început să îl agreseze verbal şi fizic, pe Daniel. În acel moment, eu împreună cu prietenul meu Laurenţiu, am intervenit, rugându-i să-l lase în pace.
De atunci, noi ne-am împrietenit, iar David a prins curaj şi în manifestarea sa faţă de colegii de clasă. Treptat, el a început să atragă atenţia colegilor prin pregătirea zilnică pe care el o avea la şcoală, impunându-se treptat în faţa celorlalţi prin rezultatele obţinute. A început să lege prietenii, nemaifiind astfel agresat, iar colegii i-au descoperit multe calităţi morale, nemaibăgându-le în seamă pe cele fizice.
Deşi eu m-am mutat în alt oraş, încă mai ţin legătura cu prietenul meu David.
E important ca în viaţă să ai prieteni adevăraţi, care să te susţină atît în momentele bune, cât mai ales în cele dificile ale existenţei.

Szabo Anca-Ioana
Profesor învățământ primar la Şcoala Gimnazială Dacia Oradea;
Distribuie pe: