Legenda bradului împodobit

     Demult, tare demult, aproape tot pamântul era acoperit cu păduri falnice. Fel de fel de arbori, de toate formele si mărimile, conviețuiau în Mama Pădure, respectându-se și apreciindu-se reciproc. Mama Pădure își iubea copiii, fără deosebire, ba chiar îi iubea și pe ai altora. Ea își revărsa cu generozitate dragostea asupra tuturor. Mai cu seamă, iubea mult oamenii. Îi vedea prietenoși și îngăduitori cu fiii ei, copacii, sau așa credea ea că sunt. Nu îi prinsese niciodată zgâriind cu ghearele trunchiurile fiilor ei, așa cum făceau alte jivine, ca urșii, de exemplu.
    Trecu mult timp, foarte mult timp. Într-o noapte întunecoasă începu dintr-o dată o ploaie năprasnică, cu tunete si fulgere. De la un fulger s-a aprins un batrân copac scorburos. Oamenii din preajmă, înfrigurați și uzi, au simțit pe dată puterea încălzitoare a focului. S-au strâns în jurul lui și, isteți cum erau, au hotărât ca de atunci înainte să aibă foc mereu. Au început să taie, și să taie, copac după copac, pentru a intreține focul.
Vazând ce se întâmplă, Mama Pădure s-a speriat rău de tot și și-a îndemnat fiii să facă în așa fel încât să alunge oamenii din pădurea tot mai subțiată, îngrozită de faptul că dacă lucrurile vor continua așa, pădurile vor dispărea. Copacii au început să-și foșnească aprig frunzele scoțând gemete și trosnete ce i-au îngrozit pe oameni. Aceștia s-au speriat și au părăsit pădurea, fugind care-încotro.
    Un lucru n-a scăpat neobservat. Mama Pădure a văzut că nu toți fiii ei s-au manifestat împotriva oamenilor. Brazii au stat triști și rezervați! Stăteau drepți ca niște lumânări, nemișcați ca stanele de piatră. I-a întrebat de ce au ales așa, iar aceștia au răspuns că ar fi trebuit să li se fi dat o șansă oamenilor, că poate ar fi înțeles că fac ceva rău și n-ar mai fi tăiat copaci. Auzind acestea, Mama Pădure tare s-a mai supărat. Le-a spus brazilor că nesupunerea lor trebuie pedepsită, că ei nu merită odihna și somnul, ca ceilalți copaci, care … stiți voi? asta fac, se odihnesc, după ce își leapadă frunzele toamna și că, drept urmare, vor rămâne veșnic cu frunzele verzi pe ei, fără să aibă parte de pic de tihnă, nici macar în iarna cea grea.
    De atâta oboseală, după ani lungi si grei, frunzele brazilor s-au subțiat într-atât încât au devenit ca niște ace. Le era dor de tovărășia oamenilor, de voioșia care exista tot timpul în preajma lor. Își spuneau că nu vor mai vedea oameni niciodată. Până într-o zi geroasă de iarnă… Niște tineri vânatori și-au făcut curaj și au revenit în pădure. Era necesar! Hrana nu mai exista în afara pădurii. Riscau să moară de foame. Știau de la bunicii lor că pădurea adapostește multe animale. Vânând câteva animale, s-ar fi salvat și pe ei, și pe cei care îi așteptau acasă. Norocul a fost de partea lor. Au găsit vânat cu ușurință, dar … surpriza lor cea mare a fost să vadă brazii verzi în miez de iarnă. Așa ceva nu mai văzuseră! Au tăiat un brad, să-l ducă în satul lor să vadă și ceilalți minunea.
    Ajunși în sat, au fost primiți cu mare bucurie. La început, toți locuitorii satului au admirat neobișnuitul copac verde. Mai apoi, rând pe rând, obosiți, s-au retras în casele lor, dar nu și un băiețel durduliu, cu obrajii rumeni ca merele coapte, cu un zâmbet care-i lumina chipul angelic. Avea mulți frățiori și surioare și era tare fericit din acest motiv. Privea, plin de milă, la bradul singur-singurel, fără frățiori și surioare. Nu se îndura să-l lase singur. Frigul l-a cuprins pe nesimțite și brusc s-a hotărât. Măcar pentru o scurtă perioadă, îl va adopta el. Tiptil-tiptil, l-a tras ușor-ușor. L-a dus în casa sa și …pentru ca părinții să nu se supere pe el pentru fapta sa, și-a spus că poate s-ar îmbuna și s-ar amuza dacă vor vedea bradul gătit așa cum se gătesc ei, oamenii, la sărbătoare. Dar cu ce să-l gătească? Erau destul de săraci și nu aveau în casă decât câteva mere, câteva nuci și câteva lumânări. Toată noaptea s-a chinuit să lege fructele și lumânările în brad. Cand a terminat, se iviseră zorii. A aprins și lumânările din brad și acesta a devenit o feerie de lumină. Baiețelul a tras un chiot. Neștiind ce se întâmplă, părinții, frații și surorile au venit într-un suflet. Au rămas încremeniți și extaziați în fața splendorii bradului împodobit. Au decis ca iarna, la vreme de sărbătoare, când ei se vor găti, sa aibă în casă și un brad gătit. De atunci și până în zilele noastre bradul împodobit aduce bucurie în sufletele oamenilor ce-l au alături la vremea sărbătorilor de iarnă.