Cartea aceasta s-a născut din prietenie. De fapt, nici nu s-ar fi putut altminteri, căci, în public, Ivan Patzaichin nu vorbește despre sine, ci repetă rolul unui campion. L-am ascultat în câteva rânduri dând Interviuri – atunci când nu avea încotro. Nu era plictisit sau distant, dar parcă nu era vocea lui [...]. Ivan Patzaichin este şi el, în felul său, un soi de „țăran”, un țăran al Deltei, un om al locului. „Lotca e căruţa satelor din Deltă”, spunea Afanasie Sciotnic, alt om al locului. Iar Ivan s-a născut în lotcă. [...]
Prima dată când am fost cu el la Mila, pe un canal, mi-a spus: aici m-a scos bunicul cu lotca, eram mic atunci. Şi atât. [...]
Fără nicio îndoială, marele personaj al satului şi al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era înțeleptul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povață, o îndrumare, un gând. Nu avea cine ştie ce studii, dar era un om informat, care abia aștepta să-i vină presa de la București ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori, ziarele îi veneau cu întârziere, dar el le citea din scoarţă în scoarţă, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Şi mai avea şi un dulap plin de cărţi. Asta mă fascina şi pe mine, şi pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la el, în jurul laviţei, şi ne citea poveşti, unele dintre ele româneşti, dar cele mai multe erau basme vechi ruseşti, poveşti cu prinţese preafrumoase, cu personaje fabuloase din adâncurile apelor, cu eroi neînfricaţi. [...] Bunicul avea atâta har în a povesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe ori, adormeam în casa bunicilor în timp ce el ne citea şi rămâneam acolo peste noapte... Tot de bunicul meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de patru ani. Era într-o dimineață, soarele ieșise de mult timp pe cer, iar eu dormeam dus, când m-a trezit deodată un clipocit de apă.
Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei, în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieșise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc, m-a luat cu el aşa, dormind. Ținea foarte mult la mine, eram nepotul lui preferat, şi cred că, într-un fel, cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoate cu lotca pe baltă. E o emoţie uriaşă în amintirea acelei dimineţi, reţin perfect fiecare detaliu, de la lumina orbitoare a soarelui, la zarva păsărilor, şi reţin exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în partea dinspre Obretin, la Mila 18. Şi mai avea bunicul ceva aparte: era şi un bun cunoscător al plantelor din Deltă şi al leacurilor populare [...].
Pe de altă parte, munca grea, efortul, dârzenia de care trebuie să dai dovadă ca să trăiești în Deltă par a fi legate mai ales de tatăl său epuizant şi de imaginea obsesivă a căratului lemnelor cu lotca, pe timp de iarnă.
Îmi aduc aminte că eram copil şi mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tragem 30-40 de kilometri până aproape de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâsleam toată noaptea, a doua zi tăiam şi încărcam lemnele în barcă, iar următoarea noapte, vâslește înapoi spre casă! Au fost experiențe extraordinare, dar efortul a fost şi el pe măsură. Fiind mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în faţă, auzea dacă mai dădeam cu barca de un mal, dacă o mai hârșâiam de stuf sau de crengile pomilor şi îmi dădea, din nou, deșteptarea. Cam aşa era viaţa în Deltă! Știam că urma să fiu pescar toată viaţa, ca bunicul şi ca tatăl meu, şi, de altfel, m-am şi angajat ca ajutor de pescar, aveam șaisprezece ani. Dar în sinea mea, visam la altceva...
Şi mai este ceva: acel respect simplu, țărănesc, faţă de oamenii din comunitatea ta, cărora le dai totdeauna bineţe şi îi întrebi „Ce mai faci, vecine?”, şi împreună cu care te simți bine pur şi simplu, că aşa ai apucat. Pe uliţele acelui sat din Deltă am învăţat, cred eu, cea mai importantă lecţie: respectul, repetă Ivan cu orice ocazie.
(Vintilă Mihăilescu, Ascultându-l pe Ivan)