Cuore
de Edmondo de Amicis
Azi e prima zi de şcoală. Trei luni de vacanţă la ţară s-au spulberat ca un vis. De dimineaţă, mama m-a dus la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a treia; nu eram prea încântat să mă duc, căci gândul îmi zbura încă la ţară.(...) Lângă uşa de la intrarea în şcoală am simţit că cineve mă atinge pe umăr; era învăţătorul meu din clasa a doua, vesel ca întotdeauna şi cu părul roşcat zbârlit, care îmi spuse:
− Prin urmare, Enrico, de azi ne despărţim pentru totdeauna?
Deşi ştiam prea bine că aşa era, totuşi cuvintele lui m-au mâhnit. Am pătruns cu greu în şcoală. Era atâta lume! Învăţătoarele umblau încoace şi încolo. Învăţătoarea mea din clasa întâi m-a salutat din uşa clasei şi mi-a spus:
− Enrico, anul acesta te duci la etajul de sus; nu o să te mai văd nici măcar în trecere! Şi privirea îi era tristă.
Pe colegii mei i-am găsit mai înalţi şi mai voinici. Privind pe coridor, la parter i-am văzut pe copilaşii din clasa întâi care nu voiau să intre în clase, împotrivindu-se ca nişte măgăruşi; numai cu forţa puteau fi traşi înăuntru; unii din ei fugeau din bănci, iar alţii, văzându-i pe părinţii lor că pleacă, începeau să plângă, aşa că aceştia trebuiau să se întoarcă, fie să-i liniştească, fie să-i ia acasă.
La ora zece eram toţi în clase. În clasa noastră învăţau cincizeci şi patru de copii; doar vreo cincisprezece sau şaisprezece am fost colegi în clasa a doua. Atât de mică şi de tristă mi se părea şcoala, când mă gândeam la pădurile şi munţii unde mi-am petrecut vacanţa de vară.
Mă gândeam şi la învăţătorul meu din clasa a doua, atât de bun, care râdea mereu de noi; era atât de scund încât părea un coleg de al nostru. Noul nostru învăţător e înalt, fără barbă, cu părul cărunt şi lung, are vocea groasă şi ne priveşte pe toţi fix, vrând parcă să ne citească toate gândurile; şi nu râde niciodată. Eu mă gândeam în sinea mea: „Asta e abia prima zi de şcoală. Încă nouă luni!”.
La sfârşitul orelor, mama mă aştepta la ieşirea din şcoală. Ea m-a întâmpinat cu:
− Curaj, Enrico! Vom învăţa împreună.
M-am întors acasă liniştit. Totuşi, pe învăţătorul meu cu zâmbetul acela bun şi vesel nu îl mai am, şi parcă şcoala nu mai e frumoasă ca înainte.
