Lebedele sălbatice
de Hans Christian Andersen
A fost odată un rege care avea unsprezece fii şi o singură fată, pe nume Eliza. Copiii creşteau fericiţi, cu toate că mama lor murise cu mulţi ani în urmă.
Regele se însură a doua oară, cu o femeie despre care nu ştia că e o vrăjitoare rea. Aceasta nu îi iubea deloc pe copii şi reuşi să o ducă pe Eliza departe, la o familie săracă, iar pe băieţi îi preschimbă în unsprezece lebede.
Anii trecură şi Eliza se făcu o fată de toată frumuseţea. Când împlini cincisprezece ani, tatăl său o aduse acasă. Când îi văzu chipul drăgălaş, vrăjitoare o urî şi mai tare. Îi înnegri pielea şi îi încâlci părul în aşa fel încât tatăl ei, când o văzu, nu o recunoscu şi o izgoni de la palat.
Părăsită şi singură, Eliza plecă de la palat şi intră într-o pădure. Găsi acolo un pârâu limpede, în care se spălă de negreală şi ieşi de acolo curată şi mai frumoasă ca niciodată. În acea noapte, Eliza îi visă pe cei unsprezece fraţi ai săi, care crescuseră şi ei între timp. A doua zi, întâlni pe cărare o bătrână, pe care o întrebă dacă nu cumva văzuse unsprezece prinţi.
-Nu, răspunse bătrâna, dar ieri am văzut înotând în pârâul din pădure unsprezece lebede ce purtau coroane de aur.
Eliza porni de-a lungul pârâului până la vărsarea lui în mare. Aici aşteptă până pe înserat, când văzu unsprezece lebede care zburau chiar spre locul unde se afla ea. Fata se ascunse într-o tufă şi le privi cum veneau pe pământ una câte una. Când întunericul se lăsă de-a binelea, lebedele se preschimbară în unsprezece voinici. Fata scoase un ţipăt de bucurie. Erau fraţii ei!
Prinţii îi povestiră că locuiesc dincolo de mare şi că trebuie să se întoarcă acolo.
-Luaţi-mă cu voi! Îi rugă fata.
Răsări soarele, ei se preschimbară în lebede. O aşezară pe fată pe covoraş şi îl apucară cu ciocurile lor puternice, ridicându-l în văzduh.
După o lungă călătorie, ajunseră pe celălalt ţărm al mării. În prima noapte, Eliza visă o zână care îi spuse cum îşi poate scăpa fraţii de vrajă:
-Adună urzici şi ţese din ele unsprezece cămăşi, îi spuse zâna. Aruncă-le peste fraţii tăi şi vor scăpa de vrajă. Dar ţine minte, până vei termina, nu ai voie să scoţi un cuvânt, altfel te chinui degeaba!
Eliza se apucă de lucru. Urzicile îi băşicau degetele, iar faptul că nu avea voie să vorbească cu nimeni, nici măcar cu fraţii ei, o chinuia. Dar fata îndură cu bucurie toate astea pentru că abia aştepta să îşi scape fraţii de vrajă.
-Câteva zile mai târziu, un vânător trecu pe acolo. Lebedele erau plecate după mâncare, iar Eliza era singură. Vânătorul era chiar regele acelei ţări. El fu uimit de frumuseţea fetei şi o luă la palat, cu gândul să o ia de soţie.
Eliza vru să scape, dar nu avea voie să vorbească şi să îi spună regelui că ea trebuie să îşi termine treaba neapărat. De altfel, începuse să îl îndrăgească pe rege pentru că era om bun. Regele îi dădu o cameră numai a ei, unde Eliza putea să lucreze la cămăşi, fără să fie deranjată de cineva.
Fata mai avea nevoie doar de o singură grămadă de urzici pentru a termina de împletit cămăşile. Într-o noapte, se furişă afară din palat şi se duse în cimitirul de lângă biserică, acolo unde urzicile creşteau mai dese. Dar preotul o văzu şi crezu că e o vrăjitoare. Când auzi regele aceasta, tare se mai întristă! Trebui să hotărască pedeapsa. Dragi copii, pedeapsa pentru oamenii care făceau vrăji era arderea pe rug.
Ajunsă la închisoare, Eliza se grăbi să îşi termine treaba la timp.
Veni şi ziua când trebui să fie arsă pe rug. Pe drum, cele unsprezece lebede veniră lângă fată. Îndată, ea aruncă pe ele cămăşile. Sub ochii înfricoşaţi ai mulţimii, lebedele se preschimbară în prinţi, iar Eliza putu în sfârşit să strige:
Sunt nevinovată!
Plângând de bucurie, regele o luă în braţe, iar fraţii se adunară în jurul ei. Numai cel mai tânăr dintre fraţi rămase cu o aripă în loc de braţ, acolo unde Eliza nu mai avusese timp să-I termine cămăşii mâneca.
